Alătură-te comunităţii Altfel.md

VICE: Cât de greu este să le spui celor din jur că ești lesbiană, când trăiești în România

La ei

VICE: Cât de greu este să le spui celor din jur că ești lesbiană, când trăiești în România

imagine articol

„Nu există lesbiene în orașul nostru”, spune cu ironie personajul interpretat de Silvana Mihai (Umbre) în Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă, primul lungmetraj al regizorului Bogdan Theodor Olteanu, prezentat în premieră mondială la TIFF, festivalul de film din Cluj-Napoca și în cinematografe începând cu 22 iunie 2018. Pentru Silvana, coming out în România contemporană e un obstacol extrem de greu de depășit, și întregul film e o oscilare între dorința de a fi autentică și frica de stigmatizare din partea societății și a familiei. Ba chiar nici măcar în cercul lor lesbian Silvana nu vrea să se expună, scrie vice.com

Pentru partenera sa din film, interpretată de Florentina Năstase, lucrurile stau, aparent, mai simplu: „Da, am mers la ea acasă și ne-am futut”, confesează aceasta într-o discuție pe skype referitor la o ex pe care cele două o au în comun.

„Nu e nepotrivit cuvântul ăsta?”, o apostrofează personajul timorat și pudic al Silvanei. „Ba da, e nepotrivit”, recunoaște personajul Florentinei, a cărei agresivitate de limbaj ascunde însă o mare vulnerabilitate ce se va revela neașteptat pe parcursul filmului care, în doar 70 de minute, reușește să surprindă multe nuanțe ale acestor personaje și a interacțiunii dintre ele.

M-am întâlnit cu Bogdan Theodor Olteanu la TIFF ca să aflu mai multe despre concepția primului film lesbian din România.

VICE: Există ceva în cariera ta de până acum care a anticipat tematic acest film? Mă refer la scurtmetrajele realizate, pe care nu le-am văzut din păcate.
Bogdan Theodor Olteanu: Și da și nu. Dacă vorbim despre subiectul principal nu, este prima oară când scriu/filmez ceva despre un cuplu de fete. Pe de altă parte Bucureștiul oamenilor tineri este spațiul în care au loc două scurtmetraje și o piesă de teatru, Cea mai călduroasă zi din an, deci aproape tot ce am făcut. Mă fascinează generațiile astea prinse între aspirații globaliste și evul mediu târziu românesc. Ne facem vacanțele la Berlin, dar pe urmă ne întoarcem în țara asta cu WC-ul în fundul curții.

Pentru personajele din film, sexul nu e o problemă, însă a construi o relație, da. Personajul interpretat de Silvana Mihai pare a fi paralizat de o frică imensă de a fi descoperită ca lesbiană, pe când personajul Florentinei Năstase e mult mai nonșalant. Cu care crezi că se va identifica mai bine publicul LGBT din România?
Sunt amândouă românce, eu cunosc și oameni in și oameni out. Dar aș specula că personajul Silvanei este mai reprezentativ pentru cum stau lucrurile azi. Mi se par relevante și locurile din care provin – tinerii din București sau Cluj sunt mult mai expuși la informații depre comunitatea LGBT decât cei din orașe mai mici unde tabuul este încă enorm. Mai vezi un spectacol, te întâlnești cu un gay la baie sau pe ringul de dans, descoperi că nu au coarne. Dacă te învârți pe la Control/Guesthouse/Macaz ești sigur mai relaxat cu subiectul.

Screenshot via „Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă”

Crezi că această frică se datorează lipsei de curaj, așa cum i se reproșează în mod repetat Silvanei, sau unui refuz inteligent de a suporta consecințele nefaste din partea unei societăți cu prejudecăți ca a noastră?
Frica e răspunsul mare. După care sunt multe nuanțe, ea capătă diverse forme, uneori e asumată ca atare, alteori e mascată în varii discursuri. Nu știu dacă e un refuz inteligent. Poate să fie unul pragmatic, dar nu neapărat inteligent, pentru că niște consecințe există oricum și dacă te ascunzi. Frica e toxică, nu ai cum să scapi de ea. Totuși nu pot să mă pun în locul altcuiva și să zic „asta aș face eu” – coming out-ul este o decizie foarte personală. Mi se pare groaznic că discutăm despre identitatea cuiva în termenii ăștia.

Screenshot via „Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă”

Dialogul din film e foarte natural, iar jocul actoricesc e atât de bun, încât ai impresia că cele două se joacă pe ele însele. Cum ai reușit să creezi acest grad de autenticitate?
Sunt două actrițe foarte bune, care au construit o relație foarte onestă între ele. Meritul meu e mai degrabă că am știut să nu o stric, pentru că e ușor să strici actorii din regie. Am repetat câteva luni pentru filmul ăsta – știam că nu o să avem resurse, că o să trebuiască să filmăm mult și repede și că singura șansă să ne iasă e să fim bine pregătiți.

Filmele pe teme LGBT sunt numeroase în cinemaul internațional, iar la festivalurile mari de film nu mai dau impresia unui cinema de nișă. Tu ai percepția că ai făcut un film tabu?
Pentru mine nu e niciun tabu, nu am simțit că fac ceva interzis sau subversiv. Am scris de la un punct împreună cu două fete, Ana Ivan și Denisa Niță, care se comportau la fel de normal, vorbeam ca despre un subiect oarecare. Abia reacțiile din exterior – „faci un film cu lesbiene!?” – m-au făcut să privesc lucrurile așa. Filmul nu cred că produce vreun șoc, e mai degrabă tandru decât activist. Sau așa mi se pare mie. E mult mai subversiv filmul Ivanei Mladenovic,Soldații. Mixul de acolo e mai exploziv – minorități etnice, minorități sexuale, sărăcie. Aia e cu adevărat România pe care o băgăm sub preș. Al meu e cu fete, deci mai puțin periculos.

Filmul nu conține scene explicite de sex lesbian precum Blue Is the Warmest Colour, cel mai de referință film lesbian din ultimii ani. De ce? E aici puțin teama de a nu aliena publicul românesc?
N-are treabă cu publicul. Am fost pus în poziția destul de ciudată de a scrie și a filma o poveste despre două fete și a trebuit să găsesc o poziție de la care să mi se pară fair să reproduc ce văd. Am decis de la început, încă de când scriam, că trebuie să am o mică distanță față de ceea ce se întâmplă, că sunt lucruri pe care nu am voie să le văd și deci nici să le filmez. Și dacă mă gândesc la Blue is the warmest colour sunt ok cu distanța mea – e un film care mi-ar fi plăcut mai mult fără scenele de sex.

Screenshot via „Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă”

Te aștepți la reacții negative din partea homofobilor din România sau crezi că s-a mai relaxat țara în privința asta?
Nu cred că homofobia e foarte omogenă. Sunt oameni care spun și fac lucruri de frică, sunt oameni care sunt conformiști, sunt oameni care nu sunt educați. Nu sunt neapărat de condamnat – au mai degrabă manifestări reflexe, nu premeditate. Homofobia e un fenomen prea complex ca să fie rezolvat de unul, trei sau cinci filme. E posibil să le dea de gândit, iar ăsta nu e niciodată un lucru rău. Cu cei care sunt homofobi manifest, care au un discurs construit, nu cred că e posibil un dialog. Ăia sunt proști cu carte, proști cu misiune, sunt surzi. Din partea mea pot să își pună iile și să fluture icoane pe străzi până nu mai pot.

Ce altceva ai dori să îmi mai spui despre film?
E făcut fără nicio sursă de finanțare și e produsul multor oameni care au lucrat pur din plăcere sau pentru pasiunea de a face film. (Sau pentru că sunt prietenii mei și nu pot să mă refuze.) E filmat acum aproape doi ani, dar postproducția s-a prelungit extrem de mult. Și în final, depășind toate așteptările noastre, a ajuns la Transilvania Film, iar Mihai Chirilov și Tudor Giurgiu au zis: „ne place”. Așa că va avea parte de distribuție în cinematografe, începând cu 22 iunie.

 

Continuă să citești
comentarii

comentarii

Mai mult din: La ei

To Top